Să le zicem…

Ştiţi, am un gând de an nou.

Mie îmi place să le zic oamenilor lucruri frumoase despre ei. Le zic atunci când le observ. Sau le scriu, cel mai adesea. 

Cel mai fain e să le spunem celor din jur ce vedem frumos în ei, pentru ce-i apreciem, la vremea potrivită. Adică până îi avem. Până sunt lângă noi.

Aşa că îndemnul meu e să faceţi asta, să aduceţi vorbe bune, de încurajare în vieţile celorlaţi. Asta le va da aripi să meargă înainte altfel în 2012, îi va ajuta să creadă că pot face mai mult decât au făcut în 2011…

Un an nou cu Isus fiecăruia dintre voi!

                                    Lia C.

Respectabilitatea asta….

Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lui Creangă!), dar ştiu că noi, românaşii, tare mai suntem interesaţi de respectabilitatea noastră! Ce vreau să spun prin asta? Ne interesează taaaaare mult să fim percepuţi bine de cei din jurul nostru. Să gândescă ceilalţi despre noi că suntem oameni buni, oameni respectabili…

Cum testăm asta? Păi e simplu: care e reacţia ta atunci când cineva te vorbeşte de rău sau chiar îţi spune în faţă că are o părere rea despre tine, te critică? Îţi strică ziua, te indispune? Încerci să te aperi, să te justifici, să demontrezi că tu eşti un om buuun? Începi să vezi persoana aia într-o altă lumină?

Eee, dragii mei, dacă suntem sinceri cu noi înşine, toţi mai  tragem nădejde să fim consideraţi respectabili. Eu cred că Singurul Care a fost imun la faza asta cu respectabilitatea, cu reputaţia, a fost Domnul Isus! De fapt, am adânca convingere că El a fost singurul om normal 100% de pe pământul ăsta anormal!

Noi, ceilalţi, mărunţii, toţi visăm, într-o măsură sau alta, să fim mari… să fim văzuţi bine de alţii. Consumăm energie, timp, idei, numai pentru asta… Şi chiar cred că nu merită. Îmi vine să râd de mine când mă surprind încercând să impresionez pe cineva… La ce folos? Singurul care trebuie să aibă o părere bună despre tine şi despre mine este Dumnezeu! Doar părerea Lui contează, doar părerea Lui trebuie să ne intereseze.

Biblia menţionează oameni despre care Dumnezeu a avut o părere bună. Citiţi epistola către Evrei din Noul Testament. Acolo se spune, în capitolul 11 versetul 5 că Enoh ” înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”.

Sau Iov. Vechiul Testament. Dumnezeu a afirmat despre Iov: ” Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău”. Wow!

No, oameni de genul ăsta, ca Iov sau Enoh, ne fac de ruşine pe noi, creştinii secolului 21, care căutăm reputaţie…

REPUTÁȚIE, reputații, s. f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. ♦ Renume, faimă. [Var.: (înv.) reputațiúne s. f.] – Din fr. réputation, lat. reputatio, -onis.

De aia ne e frică să ne deschidem gura la evanghelizarea celorlaţi, ca să nu fim priviţi ca fiind habotnici…

De aia trăim vieţi patetice, ne îmbrăcăm ca să fim bine văzuţi, ne dăm peste cap ca pastorul să ne vadă bine şi copiii noştri să fie percepuţi  ca fiind ok…

De aia ne chinuim să ne amenajăm case drăguţe…

Şi tot de aia pierdem esenţa: să fim bine văzuţi de El. Asta-i cel mai trist…

Desigur, puteţi spune spune că cele două merg împreună: a fi văzuţi bine de Dumnezeu, dar şi de oameni. Sau puteţi invoca Proverbe 22.1 : “Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie. “

Dar noi de multe ori inversăm lucrurile şi slava pe care ne-o dau oamenii devine , uneori, încetişor, mai semnificativă decât cea pe care ne-o dă Dumnezeu.

Măi, măi, respectabilitatea asta..!

Variaţiuni pe aceeaşi temă.

Oficial, putem declara că a trecut sărbătoarea naşterii Domnului. Nu că S-ar fi născut El în decembrie, nici vorbă! L-am sărbătorit fiecare cum ne-am priceput mai bine, bănuiesc. Eu am fost într-o familie, dintr-un sat şi am fost fascinată să-i cunosc pe membrii ei. O familie de români, cu rănile şi frumuseţea lor. Poate o să scriu despre ei altădată, că m-au impresionat.

Dar acum vă spun ce-am mai descoperit eu în cele duhovniceşti. Ei, să fi fost cam acum două săptămâni, într-o sâmbătă. Eram eu teribil de frustrată, aveam impresia că eu fac foarte multe, că investesc în multe, mult… Şi îmi plângeam de milă, când, brusc-instantaneu-deodată, mi-a sosit gândul : atitudinea mea era una rea. Eu calculam cât dau eu şi cât dau alţii (era o situaţie specifică, clară). Eeee! Dar asta e de la diavol! Numai el contabilizează şi ne învaţă şi pe noi să o facem. Dumnezeu, când dăruieşte, când SE dăruişte, o face total, cu jertfă de Sine. Aşa a făcut Domnul Isus şi aşa suntem chemaţi să facem şi noi, cei ce-I purtăm numele, creştinii.

Altfel, dacă folosim alte metode decât jertfa de sine, decât slujirea necontabilizată, ajungem nişte acriţi şi nişte frustraţi, cum am păţit eu! A fost iluminator gândul ăsta. De atunci, încerc ca în ceea ce fac, lucruri mari sau mici, să dau tot. Şi să nu mă uit în stânga sau dreapta cât dă sau cât slujeşte cel de lângă mine. Că nu e treaba mea. Eliberator lucru, ce să zic!

Desigur, schimbarea vine în timp. Nu am biruinţă în asta întotdeauna, dar vreau să mă las condusă de asta, nu de tendinţa de a tot calcula cât slujesc eu.

La urma urmei, ca să fiu sinceră, eu nici n-am fost niciodată bună la mate!:)

Surorile astea!

O, să nu credeţi că am de gând să le bârfesc pe surorile din biserică! departe de mine gândul ăsta!

Vreau doar să vă împărtăşesc faptul că ultimele zile m-am gândit la două surori din Biblie. Amândouă credincioase, amândouă Îl iubeau pe Domnul Isus, amândouă credeau că El e Fiul lui Dumnezeu… Dar erau şi foarte difrite: una era axată pe “a face” (Marta), cealaltă pe  ” a fi” (Maria). Bine, asta e o categorisire grosso modo a lor. Un teolog ar putea descrie mult mai bine aceste două surori.

Ei, dar surorile astea, aşa cum am afirmat, earu amândouă femei deosebite, apropiate Domnului Isus. Cred că El le aprecia pe amândouă.

Noi, femeile creştine ale secolului 21, tindem să ne comparăm sau cu una sau cu cealaltă. Am auzit de multe ori remarci de genul : 

” Eu sunt ca Marta!” sau ” Eu sunt o Maria!”. 

Dragii mei, eu sunt Lia Crişan, dar natural, sunt o Maria. Sunt mai orientată pe a mă bucura în prezenţa Domnului decât pe a sluji, a lucra cu toată puterea mea. Să nu înţelegeţi acum că sunt o leneşă. Nu! Însă mi-e mai uşor, e prima mea pornire să stau să mă rog, să ascult muzică, să povestesc cu Domnul decât să trudesc toată ziua. Nu sunt o perfecţionistă.

Dar în ultimul timp observ că Domnul echilibrează lucrurile la mine, adică mă pune în situaţii în care să devin tot mai mult o Marta. Îmi creşte responsabilităţile şi mă transformă, fără ca eu să-mi dau seama, fără ca eu să-mi propun să mă schimb. Interesant, nu? Toţi suntem în şcoala Lui într-un fel sau altul, o şcoală care musai ne transformă. Eu sunt acum la ora asta de transformare .

Ce să zic? Mă bucur şi de ora asta. Observ în mine lucruri care nu credeam că există. Şi mă bucur să le descopăr acolo.

Pentru mine întotdeauna va fi mai uşor să fiu o Maria, să stau la picioarele Lui şi să mă bucur de El. Dar cel mai bun e echilibrul Marta- Maria. Şi El tocmai îl lucrează în mine.

Să aveţi o zi fericită! Toţi.

 

Sărmanele sarmale!

Ei, eu și sarmalele avem o… istorie!

Îmi amintesc cum în copilărie, stăteam în bucătărie și o priveam fascinată pe mama mea cum împacheta sarmalele în varză. Mama mea nu a fost niciodată mare meșter la bucătărie, dar  avea o tehnică perfectă de a împacheta sărmăluțele!

Mai târziu, n-am avut niciodată curajul de face sarmale. Mi se părea greu să fac mixtura aceea de carne și orez și de-a dreptul imposibil de realizat împachetarea lor!

Așa că mâncam sarmale doar în vizitele la soacra mea, care le face suuuper buuuneee!Eu am avut o tentativă sau două de a face sarmale, dar sărmanele au ieșit cam seci, împachetate ca vai de capul lor…etc…nici gustul nu era cine știe ce, că eu am tendința să pun sare prea puțină în mâncare!

No, dar ce să vedeți! Anul ăsta m-am ambiționat să învăț să fac sarmale. Așa că tot exersez, ca cele de Crăciun să iasă perfecte! Și pot să afirm că am progresat! Am reușit să fac amestecul acela de carne și orez să fie ok, că înainte era sec. Apoi am reușit să opăresc vraza corespunzător… acuma mai exersez cu împachetarea!:)

Așa că familia mea a avut har față de mine și a cam degustat sarmale în ultima vreme. Următoarele sunt programate de Crăciun, dacă-mi dă Domnul viață până atunci, și mizez să iasă binneeee!

Așa cu sărmanele mele sarmale!

Poftă bună tuturor, indiferent dacă ați mâncat sau nu sarmale!

 

ganduri razlete

Dragii mei,

scriu de pe un calculator care nu-mi permite sa folosesc diacriticele, ceea ce nu-mi prea place! Asta e…

Oricum, o sa astern ceva ganduri razlete. Stiti ce inseamna “razlet” ? Va spun imediat!

RĂZLÉȚ, -EÁȚĂ, răzleți, -e, adj. 1. (Despre ființe) Care s-a depărtat de ceilalți, care a rămas singur. ♦ (Și adv.) Situat la distanță (unul de altul). ♦ (Despre sunete) Lipsit de legătură, de continuitate; izolat; sporadic. 2. Care rătăcește din loc în loc; pribeag, înstrăinat, hoinar. ♦ (Despre privire, ochi) Rătăcit, pierdut. – Din răzleți (derivat regresiv).

Asadar, asa sunt si gandurile mele azi.

In ultimul timp, am tot gandit la viata in general, la fragilitatea ei, la adevaratele valori.

Am fost destul de intristata sa aflu ca oameni, apropiati sau departati mie, au fost loviti de cancer! Depistat in faze terminale. Una din persoane e mama a 3 copii, care cu siguranta au mare nevoie de ea! O alta persoana e o tanara de 15 ani, o fata exceptionala din toate punctele de vedere.

Cand aud de situatii de genul asta, ma opresc din alergare (nu ca as fi eu mare alergatoare), dar incetinesc ritmul, devin mai meditativa.

Un aspect frumos e ca un prieten al familiei noastre tocmai si-a pus ordine in viata si in relatia cu Dumnezeu! Asta m-a bucurat mult.

Sau o prietena din Bistrita mi-a trimis pachet. Nu lucrurile din acel pachet m-au impresionat, ci dragostea cu care am simtit ca le-a trimis.

Si sunt constienta ca mai trece un an. Ma pregatesc de bilant.

Fiti binecuvantati! Si nu va agitati prea mult cu cadourile luna asta… Chiar nu merita! Fiti voi insiva cadouri pentru cei din jur! Asta-i miracolul.

Guest post – Adi C.

Dragii mei,

am bucuria să găzduiesc, pentru prima dată, un guest post. E semnat Adi C.  și e de actualitate. Enjoy! Și cugetați. (Dați clic pe document pt a-l vedea!)

Constipat emoțional.

Pe principiul: ” Cri cri cri toamnă gri

                            Nu credeam c-ai să mai vii!”,

iată că a sosit și iarna!. În orașul în care locuiesc, a apărut prima ninsoare!

Ei, dar în ultimele zile m-am gândit la expresia ”constipat emoțional”. O astfel de persoană ar fi un om căruia să-i fie foarte greu să-și manifeste în exterior trăirile interioare. Inexpresiv poate… Sau fals poate…

Oare cum ar fi ca în CV să punem , alături de starea civilă și starea emoțională? Câți dintre noi am pune acolo ”constipat emoțional”?

Și dacă tot e ziua românașilor azi, am meditat dacă poporul român e unul constipat emoțional. Am ajuns la concluzia că nu, nu suntem constipați emoțional. Dimpotrivă!

Așadar, în loc să vă urez banalul La mulți ani!, m-am hotărât să vă urez, românilor, să fiți echilibrați emoțional azi!

Mare lucru echilibru ăsta, nu-i așa?